Al. Mateevici — Limba noastră

         Limba este o trăsătură definitorie a unui popor, a unui neam, a unei naţiuni. Ea trasează limitele fiinţei naţionale. O naţiune se defineşte prin comunitate de teritoriu, de viaţă social-istorică, de limbă şi de factură psihică, care se exprimă prin cultură în general şi prin poezie în special. Tezaurul spiritual al unui popor se găseşte ascuns, ca o comoară, în limbă. De aceea poetul Al. Mateevici începe poezia Limba noastră cu versul: „Limba noastră-i o comoară". Această comoară spirituală, această factură psihică defineşte cel mai bine o naţiune, fiindcă ea se naşte din adâncul fiinţei naţionale. De aici valoarea versului: „In adâncuri înfundată". în acelaşi timp, fiinţa noastră istorică îşi are rădăcina înfiptă în glia străbună. De aici tema poeziei care este, de fapt, pro­funda identitate dintre poet, popor şi patrie. Valoarea poeziei este o definiţie lirică a limbii române, care are la bază imaginea unui şirag de pietre preţioase, imagine ce sugerează valoarea cuvintelor, frumuseţea, tăria, strălucirea luminilor sensurilor ascunse în cuvinte: „Un şirag depeatră rară, /Pe moşie răvărsată".

             Limba conţine (ca un potir al conştiinţei naţionale) focul spiritului românesc:

„Limba noastră-i foc, ce arde 

Intr-un neam, ce fără veste 

S-a trezit din somn de moarte, 

Ca viteazul din poveste".

  Limba, ca şi poezia, este o sinteză a spiritului naţional: „Limba noastră-i numai cântec, /Doina dorurilor noastre", fiindcă doina şi dorul sunt specifice poporului român. Metafora „roi de fulgere"este extrem de sugestivă pentru funcţia limbii de a reda idealurile naţionale şi sociale, aspiraţia către cer, către Dumnezeu: „Roi de fulgere, ce spintec /'Nouri negri, zări albastre".

       Limba este fiinţa naţională, din care poetul face parte integrantă: „Limba noastră-i graiul panii, /Când de vânt se mişcă vara / în rostirea ei bătrânii / Cu sudori sfinţit'au /ara". Este graiul faptelor, care-i asigură existenţa. Prin sacrificiul permanent, prin faptele de vitejie, de muncă, ei, străbunii, au împlinit destinul naţional, au sfinţit cu sânge şi sudoare pământul ţării, fiindcă în concepţia poporului român „omulsfinţeşte Unul".

      Această profundă identitate dintre poet, popor şi patrie o găsim şi în metaforele din strofa: „Limba noastră-i frunză verde / Sbuciumul din codri veşnici/Nistrul lin, ce-n valuri pierde / Ai luceferilor sfeşnici". Metafora-simbol „frunză verde "sugerează viaţa spirituală a poporului român şi valoarea ei este reluată de metonimia: „Sbuciumul din codri veşnici", de simbolul Nistrului, fiindcă apa sugerează cunoaşterea, viaţa spirituală neîntreruptă a poporului român, sedimentată în limbă aşa cum apele Nistrului ascund în adâncuri lumina luceferilor.

          În limba română s-au adunat, de-a lungul timpului, mărgăritarele nepreţuite ale înţelepciunii neamului nostru: „Limba noastră-s vechi izvoade /Povestiri din alte vremuri /Şi cetindu-le'nşirate— /Te'nfiori adânc şi tremuri". în limbă este sedimentată istoria naţională ca într-o cronică, aşa cum ne sugerează metafora „vechiizvoade", fiindcă limba este o carte vie care determină viaţa noastră lăuntrică, spiritul naţional când descoperă în el această conştiinţă naţională: „se-nfloară" şi „tremuri".

...