Doina

           Doina este o specie literară specifică poporului român, prin care acesta îşi exprimă o mare varietate de sentimente, în special de dor şi de jale. Poezia Doina are ca temă doina şi dorul, motive specifice poporului român, încât unii le consideră ca fiind elementele unui mit, fiindcă ele primesc, ca şi Sfântul Soare sau Sfânta Lună, o înfăţişare umană (antropomorfă).

        Doina este una din cele nouă zâne, ce-1 însoţesc pe Sfântul Soare, este zâna care-1 inspiră pe poetul popular, este zâna cântecului liric, este o imagine a conştiinţei estetice, pe care poporul român a avut-o întotdeauna, este o imagine a Frumosului, este o reprezentare a Poeziei.

         Doina este un mesaj al sufletului uman, aflat în Marea Trecere, în drumul spre cer; este firul Ariadnei, pentru cel care intră în labirintul lumii, spre a se confrunta cu Minotaurul, reprezentare a demonului.

Doina este cea care exprimă raportul dintre om şi cer, fiindcă doina, imnul către zei al dacilor, era un cântec de ritual sacru.

       Doina este poezia lirică, în care autorul îşi exprimă concepţia sa despre poet şi poezie; este un fel de ars poetica în manieră populară, o definiţie lirică a doinei.

Doina este un cântec, în care poetul popular îşi exprimă dragostea faţă de natură („De mă-ngân cu florile I Şi privighetorild¹).

       Doina este un cântec încărcat de patimă („Doină, doină, viers cu foc"), dar şi un mod de a-şi exprima duioşia („Doină, doină, cântec dulce"). Doina este un cântec melancolic de tristeţe, care se cântă în iarna împrejurărilor grele ale vieţii, determinate de o istorie extrem de violentă („ Vine iarna viscoloasă I Eu cânt doina închis în casă'), de aceea doina este zâna bună, care alină durerile omului sărman („De-mi mai mângâi zileleJ Zilele si nopţile").

Doina este un cântec de voinicie, rostit de haiduc primăvara („Frunza-n codru când învie /Doina cânt de voinicie") sau un cântec de jale, cântat toamna („Cade frunza Jos în vale,/ Eu cânt doina cea de jale").

...