Alexandru Macedonski — Rondelul rozelor ce mor

       Roza este un simbol al conştiinţei de sine, este floarea albastră, pe care o aducea în oglinda conştiinţei de sine, în fântâna sufletului zeiţa Isis, aşa cum o găsim şi la Mihail Eminescu în Floare albastră. A doua etapă era cântecul privighetorii, aşa cum îl găsim sugerat la Macedonski, în poezia Noapte de mai, dar şi în Rondelul privighetorii. Este momentul corespondenţei dintre spirit şi natură, când natura, prin privighetoare, exprimă despărţirea de spiritul-poetul, care se duce la cer, ca în Rondelul ajungerii la cer.

De aici sentimentul de duioasă melancolie cu care natura, o dată cu poetul, plânge despărţirea: „E vremea rozelor ce mor, /Mor în grădini, şi mor şi-n mine".

       Dacă în Rondelul rozei ce-nfloreşte avem bucuria trăirii extazului, ca semn al teonozei, care urmează după kenoză („Puternic mă poartă extazul /Spre-o înaltă şi tainică slavă"), aici avem momentul desprinderii de lumea exterioară, senzorială şi intrarea în sine, aşa cum ne-o va comunica şi Lucian Blaga, în poezia Munte vrăjit. Momentul este tratat în Bhagavad-Gita, în Yoga eliberării.

        Natura nu mai poate reţine spiritul, care-i dă sensul de a fi. Este o moarte cosmică arhetipală: „In tot se simte un fior, /O jale e în orişicine: /E vremea rozelor ce mor, / Mor în grădini şi mor şi-n mine". Devenit conştient de sine, spiritul se izolează, se desprinde de lume, aşa cum o spune şi Eminescu în finalul poemului Luceafărul: „Ci eu în lumea mea mă simt /Nemuritor şi rece". El nu mai participă la drama naturii, a naşterilor şi morţilor succesive, nu se mai încorporează. Este Marea Trecere: „Şi-n marea noapte care vine /Duioase-şipleacă fruntea lor". Rozele sunt spiritele, care se întorc în somnul etern: „E vremea rozelor ce mor", ca un proces legic.